„Mămică, am avut și eu o prietenă și părinții nu îi dau voie să se întâlnească și să vorbească cu mine, pentru că zice că noi avem tuberculoză”


„În spatele cifrelor cu care se operează în sistem, sunt oameni vii”.

Pornind de la acest gând, Asociația Națională a Bolnavilor de Tuberculoză din RM SMIT a inițiat un dialog de suflet cu persoane care au avut de suferit din cauza tuberculozei și care vor să își împărtășească aceste trăiri. Istoriile acestor oameni, sunt menite să atragă atenția asupra faptului că, deciziile care privesc soarta persoanelor afectate de TB, și se iau la orice nivel, trebuie să aibă în centrul lor pacientul și nevoile sale.

400209 
  Imagine simbol

Prima istorie, spusă printre lacrimi, este povestea Anei, care a fost diagnosticată cu TB-MDR și a fost nevoită să își lase fiica minoră singură acasă, pentru că a fost internată în spital pentru 5 luni și jumătate și apoi să urmeze tratament în condiții de ambulator încă pentru un an și 7 luni.

Numele protagonistei a fost modificat. Istoria ne-a fost relatată în iunie 2017.

Lucram sezonier, bucătăreasă la brigada de tractoare…

Până a fi diagnosticată cu tuberculoză,  lucram bucătăreasă  la brigada de tractoare, aici în localitate. Lucram la sezon și iarna stăteam acasă. În luna aprilie trebuia sa trec controlul medical, pentru a intra din nou la lucru. Am trecut tot controlul, și când să primesc permisiunea de lucru, specialiștii cabinetului de ftiziopneumologie au spus că nu pot să merg la lucru pentru că am tuberculoză formă deschisă. Și m-au trimis deodată la spital.

Când să pornesc de acasă, mă temeam… Voiam să mă tratez, dar îmi era frică! Dar fata seara venea lângă mine, mă săruta, mă cuprindea și când o întrebam cum o să se isprăvească, îmi răspundea: „Am să mă isprăvesc, mămică”. Îmi făceam griji, pentru că e tânără și de lucru este mult prin gospodărie.

Într-un timp am început a împleti, dar mi s-a interzis, pentru că atâta cât am forma deschisă a bolii, nu se poate, pentru că e lână și respir deasupra ei.

Cinci luni jumătate am stat în spital. Mai întâi o lună la Bălți, apoi la Vorniceni. Într-un timp am început a împleti, dar mi s-a interzis, pentru că atâta cât am forma deschisă a bolii, nu se poate, pentru că e lână și respir deasupra ei, ziceau ei… Aveam televizor, îl mai conectam și așa ne trecea timpul. Aveam în salon o femeie cumsecade, cu care ne înțelegeam bine și poate și asta m-a ajutat să trec mai ușor peste boală în spital.

La început suportam foarte greu tratamentul și mai aveam și alergie la medicamente. Dar încet, am trecut peste asta, am băut toate pastilele și am știut că mă voi trata. Luam 15 pastile, injecții Capreomicin și câte 4-5 picurători pe zi. La început, le luam pe părți, pentru că dacă le luam pe toate odată, cădeam pe jos. O lună de zile le-am primit pe părți – dimineața, la masă și seara, apoi am început să le iau pe toate, pentru că îmi spuneau că așa mai repede o să mă tratez.

În general, dacă ești un pacient ascultător, atitudinea în spital e foarte bună. Eu am ascultat, din salon nu ieșeam decât seara la plimbare și înapoi. Doctorii s-au purtat frumos, nu pot să zic nimic. Poate mai puțin frumos cu cei care îi transportau în cărucior, toată ziua și care mai cădeau.

Avem doar bucățica asta de pământ și nu știu cum o să intrăm în iarnă.

Cînd m-am întors acasă, avem doar bucățica asta de pământ și nu știu cum o să intrăm în iarnă. Din ajutorul lunar de 980 lei pe care l-am primit, am luat niște păsări, dar nu am cu ce le hrăni. Mă uit la ele, și mă ia jalea.

La lucrul vechi nu mă mai primesc, pentru că am fost bolnavă de tuberculoză. Mă mai duc cu ziua să lucrez, dar ma doare piciorul din șold. Medicii au spus că se roade os de os și că am pornire de cancer. Am nevoie de operație și proteză, care costă aproape 40 mii de lei, dar eu nu îi am.

 „Mămică, am avut și eu o prietenă și părinții nu îi dau voie să se vadă și să vorbească cu mine, pentru că, zice, că noi avem tuberculoză”

Tratamentul mergea bine. Unicul meu necaz era faptul că fata era singură. Când eram în spital, mă suna și plângea: „Mămică, am avut și eu o prietenă și părinții nu îi dau voie să se întâlnească și să vorbească cu mine, pentru că zice că noi avem tuberculoză”. Era singură, fără nici o prietenă; cu nimeni, cu nimeni nu comunică, nu se întâlnește.

Acum stă doar în casă, mă ajută.  Mă rog să crească mai mare, să aibă unde lucra, să știu că n-o să stea cu mâna întinsă pe undeva. Acum a finalizat clasa a 9-a. Mă bucur de dânsa, că este ascultătoare, nu umblă nopțile, dar mi-e jele de dânsa, căci nu are nici o prietenă cu cine să petreacă timpul…

Cum a terminat școala, am dat-o să învețe vreo profesie, macar ceva, ca să își câștige pâinea. Mă gândeam că măcar bursă va avea pentru cheltuieli personale.

„Matale ai tuberculoză, și toți părinții ei au tuberculoză și noi nu vrem să ne umplem și noi”

Am fost și am făcut reparație în cameră la cămin. Stătea cu o fetiță în cameră. Peste 3 zile îmi spune că a rămas singură în cameră. Ușa de la balcon nu era sigură, iar ea a pus un scaun în ușă pentru că îi era frică de băieții care își făceau de cap și urcau peste balcon. Când am mers a doua zi la școală, să rog să o pună cu vreo fetiță în cameră, un om de acolo mi-a zis că nimeni nu vrea să stea și că ei nu pot pe nimeni să impună. Am ieșit pe coridor și acolo am întrebat pe o fetiță de fiica mea, că stă singură în cameră și ea mi-a răspuns: „Dap-u o zis că matale ai tuberculoză, și toți părinții ei au tuberculoză și noi nu vrem să ne umplem și noi”.

Când am auzit, am simțit cum mi se rup picioarele… Nu știu, cine le-a spus… Nu știam ce să zic…

I-am promis fetei că o să găsesc bani și o să reparăm ușa și o să fie tot bine. În a cincea zi, pe la 12 noaptea, m-a sunat plângând și mi-a spus că ea nu mai stă acolo, să vin să o iau.

Încă nu se poate angaja și nici la oficiul pentru ocuparea forțelor de muncă să se înregistreze nu poate, pentru că nu are nici 17 ani. Pentru cursuri, nu am bani. Așteaptă cu nerăbdare să împlinească 18 ani.

Fata îmi spunea să ne ducem de aici, dar de dus, nu avem unde ne duce – mamă nu am, tată nu am, străbunei nu am… și am rămas. Vecinii, nici la fântână nu ne dădeau voie, ca să luăm apă, pentru că, ziceau ei, suntem plini de tuberculoză.  Se vorbea, că cică am fugit din spital. Le spuneam: „Măi femeilor, lăsați-mă vă rog în pace, că m-am lecuit. Să nu mă fi lecuit, nu-mi dădeau voie acasă. Eu nu vă deranjez și nu vă sunt datoare cu nimic, de aceea vă rog să nu vorbiți și să îmi dați pace”.

Numai eu știu cât am avut de suferit… De mine, nu am ce spune – m-am întors acasă, am venit, m-am rugat Domnului și am trecut peste asta. Mai tare îmi fac griji pentru fată, ea e încă copil…

Opiniile exprimate nu reflectă neapărat viziunea donatorului, recipientului principal sau a altor parteneri.

 

„Mommy, I also have a friend and her parents do not allow her to meet and talk to me because they say we have tuberculosis!”

„Behind the numbers we operate in the system, there are human beings.”

Starting from this thought, the Moldova National Association of tuberculosis patients „SMIT” initiated a soul dialogue with TB people who want to share their experiences. The stories of these people are meant to draw attention to the fact that the decisions taken at any level, regarding the people affected by TB, must focus on the patient and his needs.

The first story, told among tears, is Ana’s story, who was diagnosed with MDR-TB. She had to leave her daughter alone at home, being hospitalized for five months and a half and then followed one year and seven months in outpatient.

The name of the hero has been changed. The story was recorded in June 2017.

I was working seasonally; I was a cook at the tractor brigade…

By the time I was diagnosed with tuberculosis, I was a cook at the tractor brigade, here in the village. I was working seasonally and in the winter I was usually, staying at home. In April, I went to make the medical check-up to get back to work. I have gone through all the exams and when I came to get my permission for work, TB specialists said I couldn’t go to work because I had tuberculosis. And all at once, they sent me to hospital.

When I left home, I was afraid … I wanted to get the treatment, but I was afraid!  In the same evening, my daughter came next to me, kissing and embracing me. I asked her how she would cope with it and she said -, „I’m going to make it up, Mom.”

I was worried because she’s young, just a kid, and she has a lot of work to do around the house.

Staying in the hospital, I started knitting, but I was banned, because as long as I have an open form of the disease, it is not possible, because it’s wool and I’m breathing over it…

For five and half months I have stayed in the hospital. Firstly, a month in Balti, then in Vorniceni. In a while I started knitting, but I was banned, because, they say, as long as I have an open form of the disease, it’s not possible, because it’s wool and I’m breathing over it… I was watching TV and so I was spending the time. I was sharing the salon with a very kind woman, we understand each other well and I think that helped me get over easier with the disease in the hospital.

At the beginning, I was having bad times with the treatment, and I also had allergy to some drugs. But slowly, I got over it, I was taken all the pills and knew I was going to get cured. I was taking 15 pills, injections and 4-5 perfusions a day. At first, I started with dividing the doze as taking all the drugs at once, made me fall down. I have divided for a month – taking them in the morning, at noon and in the evening. Afterwards, I began to swallow them all at once, because they say, that would make me quicker get cured.

Generally speaking, if you are an obedient patient, the attitude in the hospital is very good. I listened; I walked out of the saloon only for a walk and back. The doctors behaved nicely, I cannot say anything bad. Perhaps, they behaved less well with those who were carried in wheelchairs all day long and who sometimes were falling down.

We have only this piece of land and we do not know how we’re going to survive the winter.

When I came back home, I had only that piece of land and we didn’t know how we were going to survive the winter. With the monthly allowance, of 980 lei received, I bought some birds, but now, I cannot feed them. I look at them and I get mad.

They do not want me anymore at my previous job, because I had tuberculosis. Sometimes I get occasionally/daily paid work, but my leg hurts from the hip. Doctors say, bone of bone rub and cancer may start. I need surgery and prosthesis, which costs almost 40,000 lei but I do not have this money.

 „Mommy, I also had a friend and her parents do not allow her to meet and talk to me because they say we have tuberculosis.”

The treatment went well. My only trouble was that my daughter was alone at home. When I stayed in the hospital, she was calling me and crying: „Mommy, I also had a friend and her parents do not allow her to meet and talk to me because they say we have tuberculosis”. She was alone, without a friend; with no one, with no one to communicate and to meet.

Now she just sits in the house and helps me. I pray for her to grow, to have a job, for me to know that she will not have to beg. She has just graduated the 9th grade. I’m glad for her, because she is obedient, she is not walking around the nights, but I am sorry for her as she has no friends anymore to spend time…

As she graduated the school, I sent her to learn and get a profession and to earn her living after all. I thought she could even get a scholarship.

„You have tuberculosis, and all her parents have tuberculosis and we do not want to get sick also”

I went to repair the room at the hostel of the school. She was sharing a room with another girl. After three days she told me she had remained alone in the room. The balcony door was not safe, and she put a seat in the door because she was afraid of the boys who climbed over the balcony. When I went to the school the next day, to ask for someone to share the room with her, a man working there, told me that nobody wants to share the room with her and they cannot impose anybody. I got out into the corridor and I asked a girl about my daughter and she answered: „They say you have tuberculosis, and all her parents have tuberculosis and we do not want to get sick also”.

When I heard it, I felt my legs breaking … I do not know who told them … I did not know what to say…

I promised to my daughter that I would find money and we would fix the door. And everything will be all right. But on the fifth day, at about midnight, she called me crying and told me she was not going to stay there anymore and asked to come and get her out of there.

She cannot yet register at the employment office because she is not yet 17 years old. I have no money to send her to paid courses. So, she is impatience to turn 18.

My daughter told me to leave this place but we do not have where. I have no mother, no father, I have no relatives … so, and we are still here. There were times, when our neighbours did not allow us to take water from the well, as they said, we were full of tuberculosis. They say, I ran out of the hospital… I told them all “Leave me in peace, as I am cured already. If I was sick, they would not let me go home. I do not bother you and I owe you nothing, so please, do not spread the rumours and leave me alone. „

Only I know how much I suffer … but I returned home, I came back, I prayed to God and I got over this. I am still worried for my daughter… she is still a child…

 

The opinions expressed do not necessarily reflect the vision of the donor, the main recipient or other partners.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: