„Cine s-a gândit când m-au trimis încolo, cu cine au să rămână copiii mei?”


images.jpgxfg

Cea de-a doua istorie este a lui Vasile (numele protagonistului modificat).

Vasile a fost diagnosticat cu TB-MDR, iar recent a fost externat pentru tratament ambulator, după o spitalizare îndelungată. La momentul discuției pe care am avut-o, trăirile sale despre perioada de spitalizare erau foarte vii. Rămas singur cu doi băieți, Vasile se află pentru a doua oară în tratament, iar neputința lui fizică și morală de a face față situației, a adâncit și mai mult povara cauzată de tuberculoză pentru familia sa.

Nu știam nimic despre această boală…

Nu știam nimic despre această boală, numai așa, câte ceva din auzite. Peste hotare nu am fost, acasă fiind mai tot timpul… Nu am idee cum și de unde m-am îmbolnăvit.

Într-o vreme, slăbisem foarte mult, aveam febră. Când trebuia să ridic un sac cu grâu sau o căldare cu apă, simțeam că nu mai aveam puterile de înainte. Fratele, îmi tot spunea –  „Ceva nu e bine cu tine, tu mult așa n-ai s-o duci… ”.

Dacă dormeam câte vreo două ore pe zi, atunci era bine…

Am început tratamentul în 2014, la un spital, unde am stat jumătate de an. Îmi plăcea acolo, chiar dacă iarna era frig… Anul ăsta am stat la un alt spital, despre care medicii, până a merge acolo, îmi spuneau că sunt condiții de sanatoriu.

De la început acolo, am fost internat într-o cameră cu încă 8 persoane. Multă lume fără ocupație și cu gălăgie până în dimineață.

Nu puteam dormi. Dacă dormeam câte vreo două ore pe zi, atunci era bine. Mă simțeam ca într-un „vogzal”, sau chiar ca la „durdom”… Până a ajunge la spital, medicii mi-au spus, că acolo e sanatoriu, fiecare „palată” are televizor, condiții …

Acum pot să spun că acolo-i “durdom” și nu sanatoriu. 

Mult timp nu am știut cine-i vraciul meu. Când l-am văzut, i-am zis că în această gară nu mai doresc să trăiesc, că mai stau cîteva zile după care mă duc acasă, pentru că am probleme cu sistemul nervos și nu mai rezist așa. A doua zi m-au mutat în „palată” cu televizor, cu de toate. Dar ce folos? Am plecat pentru o zi acasă și când m-am întors, televizorul nu mai era. Asta numiți voi sanatoriu…, acolo totul se fură. Mereu cineva trebuie să stea în „palată” de gardă, de nu – dispar și telefoane și notebook-uri.

Am stat acolo 5 luni de zile, iar copiii au rămas acasă cu fratele meu, cu care locuim în aceeași ogradă. Când am stat la spitalul de mai aproape de casă, îmi era ușor, veneam acasă mai des, distanța nu era mare. Dar pentru a veni de la spitalul de acum, aveam nevoie de mai mult de 100 lei numai într-o direcție. Acasă am fost o singură dată, mai mult nu am avut posibilitate.

Am lăsat o mie de lei copiilor, dar ce e o mie de lei în ziua de azi?

Singur cu 2 băieți… Cine s-a gândit când m-au trimis încolo (la spital), cu cine au să rămână copiii mei?

De 7 ani femeia m-a lăsat, iar eu am rămas singur, cu doi băieți. Unul din ei încă merge la școală, iar cel mai mare depune actele pentru a merge la școala de meserii.

Când eram acasă, făceam de mâncare, coceam pâine, aduceam lemne de foc. Dar cât am stat la spital, ce mâncau ei singuri? Cine s-a gândit când m-au trimis încolo, cu cine au să rămână copiii mei?

Nu mi-a propus nimeni să mă tratez acasă. Cu cât mai mulți oameni au la spital, cu atât mai bine… primesc mai mult… Dar la ce durdom e acolo, mai bine aici, cu aerul și cu mâncarea de acasă.

Ne este greu… La lucru nu mă ia nimeni…

Ne este greu… La lucru nu mă ia nimeni… Pastilele mă usucă, am slăbiciuni și puterile nu mai sunt ca înainte. Mă dor genunchii și aproape tot timpul stau așezat pe scaun. Chiar și după pastile, îmi este greu să mă deplasez, iar oficiul medical este foarte departe. Asistenta duce pastile acasă numai celor grav bolnavi. Cred ca dacă aș ruga-o, mi-ar aduce, dar așa sunt obișnuit, cât pot singur – mă descurc.  Am crescut fără părinți, și mi-am rezolvat problemele de unul singur.

Mai vine lumea și aduce haine la copii. Îmi este rușine… și le spun să nu aducă, dar se știe că băieții cresc fără mamă și oricum aduc.

Ajutor nu vreau să cer – și cum să ceri când și alții au nevoie de ajutor? Și fratele și sora au copii mici, cum să mai vin și eu pe capul lor? Să fiu sincer, am 40 de ani, dar m-am săturat de viață. Mă țin de viață numai pentru copii. Vreau să îi văd aranjați, să facă armată, să învețe vreo meserie – asta e cel mai important.

Într-o vreme, au venit să-mi ia copiii. Le-am zis să plece de unde au venit.

Acum copii fac mâncare, spală vesela, aduc apă, fac de toate… Este vară, și cât sunt în vacanță ne este mai ușor. Într-o vreme, au venit să îmi ia copiii. Le-am zis să plece de unde au venit. Cel mai mic s-a ascuns în vie, iar cel mai mare mă asculta zicând „Pentru ce să-mi luați copii? Aici învață la școală. Sunt curați. Eu nu beau…  Sunt viu. Ce doriți de la copii?  De ce ați venit? Eu mor sau de ce? … Cineva în sat a îmblat cu bârfele… lumea în sat e rea… E bine că trăiesc la margine de sat, nu mă vede nimeni… Dar să fi trăit în centru?…

Acum:  Noroc! – Noroc! Și atât…

După ce m-am întors din spital, atitudinea celor din jur s-a schimbat… De parcă aș fi alt om… Prima reacție a vecinilor a fost să le întorc datoriile…(râde)… Se tem că am să mor și nu am să le întorc banii.

Nici la telefon nu mai vor să vorbească. Dacă înainte ne întâlneam pe drum, mai schimbam câte o vorbă-două, mai glumeam… Acum: Noroc! – Noroc! Și atât… La început îmi era ciudă, acum mi-e totuna… Le spun că nu se știe ce va fi cu ei mâine…

Opiniile exprimate nu reflectă neapărat viziunea donatorului, recipientului principal sau a altor parteneri.

 

„Who thought of my children, when they sent me there?”

The second story is Vasile’s (protagonist’s name is changed).

Vasile was diagnosed with MDR-TB and was recently discharged from the hospital to continue his ambulatory treatment after a long-term of hospitalization. At the moment of our discussion, his feelings about the period of hospitalization were very fresh. Staying alone with two children, his sons, Vasile is already, for the second time in treatment, and his physical and moral impotence to deal with the actual  situation has deepened the burden of tuberculosis for his family.

I did not know anything about this disease…

I did not know anything about this disease, just a little I’ve heard before. I was never across the country border, most of the time I was at home … I have no idea how and where I could get sick.

In a while, I started to feel very weak, having fever. When I had to carry a wheat bag or a water pot, I felt I did not have the same power as before. My brother kept telling me – „Something’s wrong with you, you will not get away like this…”

If I slept about two hours a day, then it was okay…

I started the treatment in 2014 in a hospital where I spent half a year. I liked it there, even if the winter it was cold … This year I stayed in another hospital and before going there, the doctors told me, there were sanatorium conditions…

From my very beginning there, I shared a room with another 8 people. A lot of people without occupation and noisiness until morning.

I could not sleep. If I slept about two hours a day, then it was okay. I felt like in a „train station,” or even in a „loony bin” … By at the time I got in the hospital, the doctors told me that it was a sanatorium as every room had TV and utilities…

Now I can say for sure, it is a loony bin and not at all a sanatorium.

For a long time I did not know who was my doctor. When I first saw him, I told him that I did not want to live in this station anymore, that I would stay for a few days more and then go home because I have a weak nervous system and cannot resist anymore. The next day I was moved to a room with TV and everything. But to no use. When I went home for a day and came back, the TV was gone. And you call this sanatorium… there, everything could be stolen. Someone, always, has to stay on guard, in the room, otherwise – phones and notebooks disappear easily.

I stayed in the hospital for five months and my children remained at home with my brother as we live in the same courtyard. When I stayed at the hospital closest to my house, it was easy for me because I could come home more often as the distance was not big. But to come from the hospital I have recently stayed at, I needed more than one hundred lei, one way only. In five months, I managed to come home only once, no more financial possibility.

I left one thousand lei to my children, but what is one thousand today?

Alone with two sons … Who thought of my children, when they sent me to the hospital?

There are seven years since my wife left me, and I remained alone with two sons. One of them is still going to school, and the elder one is applying for a vocational school.

When I was home, I was the one to cook, bake the bread and bring the firewood. And as I stayed in the hospital for so long, I am wondering, what they were eating? Who thought of my children, when they sent me to the hospital, who would take care of them?

No one has ever told me about being treated at home. More people they have in the hospital, all the better for them… as they get more … But what a „loony bin” is there, it is better to be following the treatment at home, with home air and food.

It’s hard for us … Nobody takes me for work…

It’s hard for us … Nobody takes me for work … The pills are drying me, I feel weakened and my power is not like before. My knees hurt and almost all the time I’m sitting on the chair. After taking the pills, I find it hard to move and the medical office where I have to collect the pills is far away. The nurse brings the pills at home only to those are seriously ill. I think if I would ask her, she would bring them to me, but that is how I get used to – I do it myself. I grew up without parents and always solved my problems on my own.

Some people from the village, come and bring clothes for my children. I feel ashamed … and I tell them not to do so, but it is known that the boys are growing without a mother and people bring clothes anyway.

I do not want to ask for help – and how to ask when others need help too? My brother and my sister have also little children, how can I come over them? To be honest, I’m 40, but I’m tired of living. I continue living only for children. I want to see them arranged, serve in the army, learn a profession – that is the most important.

There were times, they came to take my children. I told them to go where they came from.

Now my children can cook, wash dishes, bring water, do everything … It is summer and it is easier for us when they are on vacation. There were times, they came to take my children. I told them to go where they came from. The youngest son hid in the vineyard and the eldest listened to me, saying, „Why should you take my children? Here they go to school. They are clean. I am not a drunkard… I’m alive. What do you want from my children? Why have you come? Am I dying?” Someone in the village has circulated the rumour … some people in the village are evil … It is good we live on the edge of the village, no one sees me … Imagine if I have lived in the centre? …

And now Hello! – Hello! And that’s all…

When I came back from the hospital, the attitude of the others has changed … as if I am another man… The first thing my neighbours asked – was to pay my debts … (laughing) … they are afraid I’m going to die and I will not pay my debts.

People do not want to talk anymore with me even on the phone. When we met before, we were discussing, joking … And now Hello! – Hello! And that’s all…At first I felt strange, now I do not care anymore… I use to tell them – you never know what could happen to you tomorrow…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: