Ne strigau în față, că avem tuberculoză și să nu ne apropiem de ei… chiar și la băiețeii noștri, la fel…


636089080770176069539219852_familypic

Pe Radu și Elena (n.r. nume modificate) i-am găsit împreună acasă. Radu s-a tratat de tuberculoză clasică, iar felul în care ne-au povestit ambii istoria sa, ne-a arătat cât de afectată a fost întreaga familie de experiența prin care au trecut.

Elena: Doi dintre copilașii noștri au avut hepatită, iar după ce s-au tratat, s-a îmbolnăvit soțul. Nu se putea odihni noaptea, tușea întruna și am decis să ne adresăm la medic.

Radu: Nu ne-am stresat mult când am auzit că am TB, dar în sat știți cum este… că satul mult face, pentru că lumea vorbește și la mulți se schimbă atitudinea. Boala nu alege, asta-i drept. Eu mă uitam în spital acolo, erau oameni „o-ho-ho” cu casteluri…, dar dacă i-a apucat boala – tot trebuie să se lecuiască.

Trei ani înainte am avut apă la plămâni și de aceea și m-am dus la medic. Doctorița de la Chișinău care mi-a găsit tuberculoză, m-a întrebat dacă vreau să mă tratez, după care mi-a zis că urmează să mă interneze în spital. I-am zis că nu sunt gata de spital și că voi reveni singur peste 2-3 zile. Am venit acasă, am luat hainele și a doua zi am și fost internat.

La spital, toți ne-au intrat în situație, am avut de toate, nu cumpăram nimic și nu mi s-a cerut niciodată nici un ban. Acolo nu prea discutam cu alți pacienți, pentru că tuberculoza are forme diferite și nu e bine să stai de vorbă cu toți – doar la spital mergi să te lecuiești ci nu să te îmbolnăvești de altceva? Totuși, mai vorbeam cu unii pe coridoare… vai de capul oamenilor…  fiecare cu boala lui.

Am ales să stau în spital, pentru că am copii mici acasă, iar cu tuberculoza asta, cum altfel. Nu poți sta liniștit cu o casă întreagă de copii, care roiesc de jur-împrejur – unul acolo, altul dincolo, și tot așa… Trebuie să ai grijă, iar eu vroiam să mă tratez, pentru că oricare boală trebuie tratată. Nu m-am gândit niciodată că mai am 2 zile de trăit… Mi-am zis că trebuie să mă tratez.

Dimineața primeam pastilele și dormeam… Altceva pe acolo nu prea ai ce face. Afară nu puteai să te duci că era căldură mare, iar după operație nu mi se permitea să stau în soare – doar la umbră. Mai citeam câte un ziar, o carte, dacă îmi aducea cineva. Chiar și doctoru-mi spunea – cu cât mai multă odihnă, cu atât mai bine. Nu face să umbli pe coridoare și să defilezi.

Elena: Eu citesc cărți bisericești, cânt în cor la biserică, dar Radu nu prea citește cărți bisericești.

Radu: Aveam gazete de citit tot timpul acolo. La omuleanul cu care stăteam în salon, venea sora în toată dimineața și-i aducea gazete proaspete pe care le citeam. Erau băieți în alte saloane care aveau televizor, noi în salon nu aveam, doar telefon, dar dacă vroiam să privesc televizorul, băieții din salonul vecin, nu ne refuzau niciodată.

Elena: După ce Radu a fost internat, am rămas singură cu copiii și nu aveam ce mânca, mai împrumutam bani. Când l-au luat la operație, eu eram pe drum spre Chișinău. După operație, chiar dacă de obicei nu se permite, m-au lăsat să intru la el, să-l văd. Mă duceam des, la Radu la spital. Medicul mi-a zis ca mai rar vede femei, care să vină atât de des.

Radu: De la Centrul de Sănătate s-a început toată vorba prin sat. Dacă s-ar fi ținut în secret… dar secret nu poate fi… e spital, e sat…, iar satu-i mic… Trebuia să merg după pastile și lumea mă vedea că mă duc în fiecare zi, și iată așa – știu toți…  Iar vecinii noștri, strașnic cât sunt de „cuminți și curioși”. Mereu privesc peste gard să vadă măcar ceva… Conflicte cu vecini nu am avut, dar vorba mult face…

Elena: Ne strigau în față, că avem tuberculoză și să nu ne apropiem de ei… chiar și la băiețeii noștri, la fel… ei… cu lumea ca cu lumea, dar cu lucrătorii medicali trebuie să trăim bine.

Radu: Lumea vorbește de una, până nu se întâmplă alta. După ce s-a iscat prin sat o altă istorie, pe mine m-au lăsat în pace (râde).

Elena: Dar am ajuns atunci, că nici nu aveam de mâncare. Lumea se temea de noi, la lucru nimeni nu vroia să ne ia.

Radu: Nici acum nu prea ne iau, chiar dacă m-am tratat. Acum lucrez la biserică, unde au început lucrări de reconstrucție, că mă rog, părintele face pentru oameni… și pe noi ne ajută.  În altă parte la lucru, când află că am avut tuberculoză, nu mă vor, dar nici nu prea ai unde… În cărticică scrie – „Tuberculoză” și nu te ia nimeni… Gata… E scris că a fost tuberculoză… Am trecut cu toții roentghen-ul, nu avem nimic, suntem cu toții sănătoși, dar când fiica s-a dus la maternitate să nască, de la punctul medical i-au scris, că la noi a fost depistată tuberculoza și iar se uită toți pe dos…

Elena: M-am dus ieri la părinte și i-am zis că nu mai știu ce fac, că-mi este greu și că m-am „trevojît” cu atâția copii… iar el mi-a zis „Elena, unde ai să dormi tu, vor dormi și ei; ce vor mânca ei, vei manca și tu”…

Ce să facem? Poate vom ieși din greutăți… Nu primim nici un ajutor social. 3 ani în urmă ne-au dat un ajutor. Am luat de mâncare, praf de spălat și atât. Nu suntem din bogați, dar mergem împreună încetișor. Nu ne-a ajutat nimeni, nici mama mea, nici mama lui… singurei, cu lucrul prin sat, am grămădit un pat și o masă…

Radu: Când am trecut în casa asta, aveam numai pereți, un pat de „setcă” și 2 scaune… și încetișor-încetișor…  În ce privește planurile pe viitor, îs vechi ele, nu se înnoiesc niciodată… Să mă trezesc dimineața, să ma duc la lucru, să fac un ban și să îi pot hrăni, că copiii vor mâncare de dimineață, să crească copiii și să-i pot ajuta.

Elena: Eu să mă duc la lucru nu pot: cu atâția copii nu te poți duce. M-am adresat, să mă duc să spăl podelele pe undeva, prin sat: la școală, de exemplu, ca să reușesc și acasă cu copiii și la lucru. Am discutat și cu primarul, mi-a zis că nu-i de lucru. Dar, sunt în sat, femei la pensie, care spală la club – ele au și pensie și salariu… Cum așa? Și eu, o femeie cu ațîția copii să stau acasă. De multe ori am stat de vorbă, dar… nu-i dreptate…

Radu: Eu mai lucrez cu ziua, am câte 100 de lei pe zi, dar ce înțelegi dintr-o 100 de lei, cu atâția copii? E vesel cu copii, dar câte trebuie să faci pentru copii și pentru această veselie? Cu o sută de lei, pe care nici nu îi ai în toată ziua, mergi la magazin –  o prăjitură, o bomboană, un scutec și s-au mîntuit banii…

Dar trebuie să ne ținem. Altcineva nu o va face. La început era trist de tot și nu ne prea venea a râde, dar acum putem și să mai râdem. Viața continuă…

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: